Aspirații și păreri de rău

 

Zilele mele sunt astăzi

mai scurte ca planurile de viitor de altadată.

 

Obsesiile nu se lasă bătute de teama dependențelor ordinare,

care încep cu rom și se termină în droguri.

Am numai o săptămână de când sunt ireproșabilă!

 

Lipsește o jumătate din mine, aia hâdă, permisivă,

cu picioarele pe pământ și capul în mijlocul apelor liniștite

pe care toată lumea o invită la petrecerile neîncepute ale vieții ordinare.

Lipsesc și apele din jumătatea cerebrală intensă, în care, în mod normal, se inundau visele și aspirațiile lămurite ale viitorului perfect decupat după sfârcuri prea mici și-o talie neschimbată.

Lipsesc  proclamatorii traseului perfect care începe cu vână și se termină cu nesaț,

în mine!

 

Femeia cu prea mulți colanți nu are niciun plan de viitor.

Femeia cu prea mulți colanți nu sunt doar eu.

 

Se dau în lături cerințele firești ale ego-ului responsabil

Se dau pe spate și primele apucături de bine,

cele care merg mână în mână cu sarcinile de răspundere

și socotelile ireproșabile

care fac din confuză

o deslușită

o zână

uluitoare

mine! 

Dacă vrei să ajungi pe plaja mea secretă, trebuie să treci de prea marea uniformitate și s-o iei pe marginea potecii, până la apă.

Singurul loc de lângă mare care nu miroase a zare din valuri cu sare este unde se varsă brațele râului care se cocoloșesc unu-n celălalt până se face vană sălbatică, cu păsări umede, pe care oamenii o numesc (în franceză) „baie”. Nu se varsă cu adevărat, ci se adună în jurul burților de  nisip când lăsate, când țuguiate, din care ies cu frunze și spini tufișuri de mure și copaci cu cătină. Singurul loc e verde și portocaliu, e și nisip cu trunchiuri, țepi și frunze. Când trec acum, săltând nisipul din șlapii amiezii până în coșul de picnic, nu se aud ciripiturile din primăvară, nici nu mă împăienjenesc gâzele. De când am intrat în vana râului, a trecut prin fața mea un singur fluture. E liniștea ceremonioasă a toamnei și apropierea mării e sfioasă; în ea se dizolvă vara, din ea se aude muțenia metamorfozei soarelui care devine portocaliu și-și trage aburi de ceață primprejur și peste acele părți din cer în care nu se formează nori niciodată. În acele părți din cer poți să ajungi numai cu un zmeu.    

(((( DUMINICA SE FACE SCRUM )))))

Fleeria nopții

în givazia paharului cu apa vieții

se decantează din viermișor pe masa întinsă,

dar neîntinată 

unde piticii duminicii se ascund 

pe sub nasturii fricii.

Apa minerală tâșnește 

din papura vieții,

iar lumea nesfârșită se împotrivește cu picioare și mâini de răchită

prealabilă 

pe care doar viziunea urbană poate s-o transforme

în gazele netrebnice ale apei muritoare

ieșite în linie

prin gura tânără a dimineții.

Am văzut niște picioare frumoase

în zare,

aș mânca chiar acum,

de pe o piele bronzată, 

o lozincă, 

aș linge cu două limbi

niște sare. 

Fragment din care se înțelege

Petru Stană credea dintotdeauna că porcii pot să zboare. Văzuse porci în cartea de Zoologie și la bunicii de la Vatra Dornei. N-aveau aripi, ce-i drept, dar asta nu însemna câtuși de puțin că nu există și porci cu aripi. La oraș, spre exemplu, Petru Stană știa sigur că poa’ să zboare orice! Prietenul lui din copilărie, Pompiliu Grozovan, care e contabil în Pașcani, e însurat și stă cu nevastă-sa și două copchile într-un apartament de două camere dintr-un bloc cu trei etaje i-a povestit că, la ei în casă, zboară farfurii din bucătarie în dormitor și invers. Că uneori zboară și pantofii din hol în balcon sau pe unde apucă.      

 

Pompiliu Grozovan: Am să spun câteva cuvinte despre Petru Stană. Este un bețiv cu mustață care salivează când vorbește. Când e beat, face jumătăți de piruete, iar când nu mai e în stare să articuleze, are mereu aceeași replică: „Lăsați-mă să petrec, e prietenul meu!”.

Petru Stană: Am auzit o bufnitură, liniște și-apoi un scârțâit prelung ca de ușă neunsă cu anii, întrerupt de douăsprezece farfurii sparte pe un scaun fără spătar de pe care s-a prăvălit o vază cu flori care a tras perdeaua după ea până s-au desprins inelele din fier cu tot cu bucăți de gips și-au căzut alandala pe podea, omorând doi șoareci cu aripi și-un gândac cu burtă care se îngrămădiseră într-o margine, pe niște firmituri dintr-o prăjitură cu gem pe care copchila cea mică o ascunsese acolo ca să aibă ce mânca păianjenii ei de companie. 

La Kafka, vă rog

Dragă Franz,

Ieri, după ce m-am gândit că îndată am să fiu pe plajă, m-am gândit la tine. În loc să mă duc la piscină, am ajuns la bibliotecă. Eu eram mahmură, ei aveau o carte ilustrată cu niște texte scurte de-ale tale, în franceză. Ilustrațiile erau făcute de un italian care s-a născut în anul în care ai murit tu și erau mai degrabă colaje. La care se prea poate ca tu să te fi uitat îndelung, chiar și mai multe zile. Nu erau urâte, deloc! dar nu erau din vremea ta Cartea e mare, cartonată și se cheamă Le Kafka

Poate ți s-a mai spus asta, unele texte de-ale tale sunt ca textele mele. Stilistic cel mai poate

Până ieri, nu-ți citisem decât Castelul, Procesul și Metamorfoză; e și un mediu-metraj pe Youtube dacă ai cum și unde să-l vezi. Chiar și-așa, numai după trei dovezi, am zis multora că te iubesc

Deci, ieri

am dat de Cahiers in-octavo (1916 - 1918). Dacă nu știai deja, prietenul tău Max nu le-a ars, așa cum i-ai cerut în ultima scrisoare. Și despre scrisorile voastre știe toată lumea. Care știe ce și unde să citească. Dar nu despre fidelitate vreau să-ți scriu, ci despre că-n avant-propos un anume Pierre (Maître de conférences au Département d’études allemandes à Strasbourg) te măgulește și-i sincer. Spune că poate ți-ar fi plăcut că ediția asta a caietului păstrează ce ai scris tu în original, că n-ai pus punct de fiecare dată, nici mie nu-mi place să pun puncte uneori. Mi-au mai plăcut două lucruri pe care le-a zis: că nu erai adeptul convins al ceva, orice ar fi fost și că în propoziții puneai foarte des Poate    

 Prima e adevărată?

 

Iren

PS: Știi că sfârșitul nu-i aici?

Cu Pegasus de la Paris la Berlin și-napoi

Eu nu sunt o biciclistă, sunt o femeie căreia îi place să se metamorfozeze cât mai des.

image

Când locuiam în București, am început să mă duc cu bicicleta la serviciu. Nu pentru că era prea lung drumul cu metroul sau pentru că autobuzele nu veneau la timp, ci pentru că deveneam anxioasă văzându-mă laolaltă cu atâția oameni. Nu-s mizantropă, pur și simplu nu-mi place să fiu înconjurată de prea mulți oameni. N-aveam bani să-mi iau o bicicletă ca lumea așa c-am cotrobăit într-un un grup online unde oamenii dădeau chestii gratis. Mi-am găsit un mountain bike portocaliu cu care mă duceam de pe 11 iunie până în Basarab și-mi plăcea la nebunie! Îmi plăcea că trebuie să mă strecor, că trebuie să fiu atentă să nu mă izbească vreunul cu portiera sau să n-o iau aiurea la stânga când mă uit în spate, peste umăr. Cel mai mult îmi plăcea să văd de departe coloana de mașini la semafor și să trec prin dreapta lor fără grabă, să ajung când se face verde și toate motoarele se agită sub carcase si se pornesc. Apoi, să trec prin intersecții era un alt fel de plăcere, cu un pic de teamă. Ca-n jocurile video cu mașini. După câteva luni, am primit cadou un Pegas c-o viteză, unul din alea ultimele pe care le uitaseră în fabrică. Când l-am văzut, m-au apucat deodată și dragul și râsul. Mi se părea că era prea mic. Că era prea roz. Avea o șa ridicolă din mușamă. I-am schimbat roțile, șaua, pedalele, i-am mutat viteza din spate în față, l-am spoit cu verde pe ici pe colo și-am continuat să mă duc pe biclă la serviciu. Când m-am suit prima oara în noua șa, am simțit că m-am așezat pe ce trebuie. Cu Pegasul mă strecuram peste tot; era așa de mic că mă gândeam mereu că arat ca și cum aș călări un cadou-surpriză găsit în pungile de pufuleți.

Apoi, m-am mutat la Paris și mi-am luat Pegasul cu mine - n-am vrut să-l dau la nimeni! Am coborât cu el până la Sena, m-am chinuit de fiecare dată să urc pe Menilmontant (o stradă pe o colină) ca să ajung acasă, l-am dus prin pădurile din suburbii, pe trasee de VTT ca să ajung la nu știu care lacuri, l-am dus și la castele, m-am plimbat cu el și pe un canal, printre lanuri, pe drumuri mici, pe drumuri mari, l-am și făcut să sară pe rampe într-un skate park, până mi-am dat seama că… mai mult nu pot cu el! L-am agățat într-un cui, într-un garaj și mi-am făcut rost de un… Pegasus. Un city bike nemțesc cu 21 de viteze și-o șa bombată din gel, divină. Are și-un logo din metal – un cal cu aripi. Și nu-i roz. Am început să umblu cu ea prin Paris și primele dăți n-am simțit că-i a mea. Se lipea de asfalt prea ușor, uneori simțeam că se duce fără mine, că mă ignoră cumva.

Cu bicicleta asta am plecat la Berlin în iulie și tot cu ea m-am întors în Paris. Ne-am pornit la drum în formulă de cuplu, eu cu Pedro. Cu vreo 3 ani în urmă, el făcuse deja o călătorie pe biciclete, cu un american și-o nemțoiacă din Passau până în București, trecând Carpații ca să ajungă în capitală după două mii și ceva de km, în 3 săptămâni. Eu aveam un record de numai 40 de km făcuți într-o după-amiază de duminică din Paris până într-o suburbie unde își pictase Van Gogh lanul de floarea-soarelui. 

         Pedro cunoștea procedura unei călătorii lungi cu bicicleta așa că l-am lăsat să ne aprovizioneze cu ce credea că ne trebuie pe lângă strictul necesar  (chiar dacă unele mi se păreau  ridicole): pedale automate plus încălțăminte specială, sacoșe impermeabile, cort, saltele gonflabile și saci de dormit, pantaloni de cicliști și mănuși. Până în ziua plecării, m-am pregătit psihologic pentru ceva ce știam că are să fie foarte interesant. Mă gândeam la câți km o să fac în prima zi, la cum o să fie să dorm mereu în cort, la cum o să mi se transforme mușchii corpului, la stările de spirit pe care aș fi putut să le am. Prietenii mă tot întrebau dacă mă simt în stare să plec. Nu știam cum să le răspund fără să par arogantă, dar știam că odată ce mi-am pus în minte să fac ceva, n-am să renunț nici dacă am sa încep să crap pe ici pe colo. Pedro le zicea că o să pedalam în jur de 120 de km pe zi, cifre pe care oricum le-aș fi aranjat nu-mi provocau niciun fel de teamă, nici sarcasm, ci doar o foarte mare curiozitate. Puteam să fiu în stare să pedalez 120 pe zi fără să mă fi antrenat măcar o lună înainte? 

Și nici nu m-am simțit vreo clipă nepregatită pentru prima mea expediție pe bicicletă până în ziua plecării, când totul era montat cum și unde trebuie, eram deja echipată și Pedro m-a sfătuit să dau o tură pe stradă până mă obișnuiesc cu greutatea bagajelor. M-am suit în șa și, imediat, am simțit că-mi pierd echilibrul, că roata din față o ia stânga-dreapta indiferent de cât de tare mi-aș încorda mâinile pe coarne și fesele pe șa. Mi-am zis „Hesus! Poate că nu sunt în stare să fac asta!”. Sacoșele cântăreau doar un pic mai mult de 20 de kg, însă bicicleta în sine avea cel puțin 15 plus antifurtul si cei 3 litri de apă. Mi-a luat vreo jumătate de oră ca să mă conving că pot să-mi stăpânesc bicicleta, dar am pornit la drum cu teama că am să cad pe o parte ca și cum aș fi fost parte integrată din greutatea pe care trebuia să o controlez. Însă, după trei zile și două căzături minore în care mi-am spart farul și mi-am zgâriat o coapsă, aveam impresia că ce putea să fie mai rău mi s-a întâmplat deja. Pedalam și luam virajele așa cum mă sfătuise Pedro – ca și cum aș conduce un camion!

Am plecat din Paris într-o marți, pe 2 iulie și-am ajuns în Berlin într-o miercuri, pe 17. Prin Franța am luat-o pe lângă canalele unui râu care se cheamă l’Oise (afluent principal al Senei). Am dat și de căi barate sau de poteci năpădite de ierburi înalte sau cu pietrișuri umede, mișcătoare așa că primele trei zile au fost cele mai dificile. Am pedalat și pe drumuri județene și pe porțiuni scurte de drumuri naționale, dar am traversat și sate izolate, o porțiune scurtă de munți foarte joși, păduri pe poteci și am luat-o și pe drumeagurile interzise de pe lângă căile ferate. După ce am intrat în Belgia, totul a devenit foarte simplu. Imediat după graniță, am găsit pistele construite pe o fostă cale ferată care traversează acum ce traversau trenurile odinioară. Am ieșit de pe traseu doar ca să ne cumpărăm mâncare sau ca să vizităm vreun orășel. Destinația era Louvain-la-Neuve, unde am dormit la Adrian, un fost coleg de facultate care ne-a facut turul orașului construit pe treptele unui deal, cu pădure la poale și-un lac artificial, ne-a cumpărat și bere, ne-a pus și muzică – foarte simpatic! Apoi, am trecut în peisajele geometrice ale Flandrei, unde casele sunt simple, identice, dar cu grădini distincte, minuțios aranjate, cu plante și arbori exotici, unde tufișurile sunt tunse chiar și duminica. După două zile belgiene, am trecut granița la olandezi, ceea ce s-a simțit ca și cum am trecut din Olanda… în Olanda. Singurele diferențe evidente erau vântul ceva mai aprig, magazinele deschise duminica și nebunia de parcări și șosele suprapuse pentru biciclete. Am început să coborâm drastic, dar cu vântul din față și-ntr-o atmosferă încinsă, de peste 35 de grade - mă simțeam ca și cum ne îndreptam spre fundul fierbinte al pământului. Următoarele destinații au fost Lüdinghausen și Münster, dar până acolo am mai umblat puțin prin Olanda și-am intrat în Renania de Nord imediat după Venlo. În Münster am ajuns după o săptămână și am făcut o pauză de-o zi la Remi, fratele lui Pedro, unde ne-am spălat câteva haine, am dormit, am scris în jurnal și am mângâiat câinele roșcat al casei. Îmi simțeam toți mușchii întinși, eram arsă de soare, aveam picioarele pline de vânătăi și coapsele îmi erau deja mai puțin bombate. Începusem să fiu obosită și-i tot repetam lui Pedro că așa trebuie să te simți în primele secunde când ești tras pe roată! El îmi spunea că picioarele sunt, fără îndoială, cele mai ascultătoare părți ale corpului, că, oricât de obosite ar fi, tot or să continue, tot or să pedaleze, dacă mintea le spune să nu se oprească. Și-așa a fost! Făceam cel puțin 80 de km pe zi și simțeam că nu mai am corp de femeie, ci că mă transform într-un fel de creatură cu mușchi fusiformi, ca o pasăre fără pene care poate să zboare cu tot cu aparatul metalic cu două roți pe care îl ține în echilibru, între picioare. Asta mi-a plăcut cel mai mult din toată călătoria: că pe zi ce trecea, mă simțeam foarte puternică și foarte liberă, în stare – așa cum îmi spunea mama când eram mică – să pot face orice! Aici voiam să ajung de când am început povestirea, la punctul în care să spun că bicicleta îmi dă starea de spirit de care am nevoie ca să mă duc oriunde ca să mă simt așa cum sunt cu adevărat. Mi-ar plăcea să spun că mi-am simțit bicicleta ca pe  un cal, dar, cum n-am călărit decât o singură dată cu bunicul, când aveam doar câțiva ani, nu-mi aduc bine aminte sentimentul. 

Călătoria a continuat puțin spre nord, după care am trecut Elba în Germania de Est, unde se vedeau semnele inundațiilor recente și se impregnase mirosul recogniscibil de mucegai – lanuri de cereale, păduri, grădini mucegaite și poduri rupte de ape. În ziua aia ne-am dat seama că nu avem unde să ne punem cortul, asa că era imperativ să ajungem la Berlin. A fost cea mai lungă zi -  150 de km pe care i-am încheiat noaptea, cu bere și pizza la prietena Kim care ne-a așteptat cu cel mai mare drag și cu liniște. Ironia sosirii a încolțit fără dubiu din toată adrenalina pe care o acumulasem în cele două săptămâni. N-am știut să mă bucur, cum mi-aș fi imaginat, de toți kilometrii pe care îi făcusem! Știam ce și cum - erau aproape 1300 – însă mi se părea atât de fezabil încât n-aș fi desfăcut o șampanie!   

La Berlin am petrecut o săptămână de odihnă pe iarbă, apoi am luat trenul până la Strasbourg, de unde am pornit iar pe canale (Canalul dintre Marne și Rin), pe un drumușor care se cheamă „Calea Ecluzelor” și care traversează munții Vosgi. În regiunea Alsace a fost o prea mare plăcere (pistele existau și erau semnalate la fel de bine ca în Germania), apoi peisajul a început să devină dificil. În regiunea Champagne erau doar coline și aproape deloc piste de biciclete. Am luat-o pe drumuri naționale, vălurite și ostile, încinse și rezervate exclusiv mașinilor, limitate la viteza de 110 km/h. Am îndurat o caniculă franțuzească surprinzătoare și mi-am zis de multe ori că nu mai pot, că am să iau trenul din prima localitate. Însa ne aflam deja în plină „Diagonală a Vidului” (zona în care nu sunt nici măcar cătune, ci doar ferme) și, așa cum mi-a tot spus Pedro, doar capul decide pentru corp. Am scrâșnit din dinți și am pedalat. Am fredonat Maria Tănase și un cântecel în spaniolă pe care l-am învățat în clasa a cincea. Am mâncat batoane de cereale și am băut mulți litri de apă. Am făcut încă 140 de km până în Nancy, apoi am trecut două coline curajoase și o pădure frumoasă și crâncenă sub caniculă, am luat cina sub semnele furtunii și, la culcare, am dat nas în nas cu un uragan care voia să ne ia pe sus, cu tot cu cort. Am pedalat prin ploaie măruntă pe urcușuri, apoi iar pe caniculă și, spre final, pe o vreme înnorată cu vântul de Vest bătând din față, binecunoscut în île-de-France. Când am ajuns în Paris mi-a părut rău că s-a terminat. Făcusem iar mai bine de 100 de km, dar zău că nu m-aș fi oprit. Mi-aș fi lăsat doar bagajele acasă și-aș fi pornit iar spre nordul Franței, de data asta spre țările nordice, spre Norvegia, de exemplu, unde poți să ajungi luând un vas, o barcă, o plută, un vapor. Dacă ar fi să aleg o singură concluzie din tot voiajul ăsta, ar fi că odată ce te pornești la drum cu bicicleta, poți să nu te mai oprești. Numai s-o vrei!

Today I woke up with the sensation that my finger nails were growing

that instant

was such a nice feeling

it wasn’t a dream

Singura fericire

                  Binele se învinge pe sine, într-o cavitate necunoscută mie. Alături, răul se scobeşte între dungile mandibulei spaţiului social comun. Suntem o mână de suflete împărţite la câteva milioane de oameni. Ne perpelim sub soare, între două pauze de adulmecat oportunităţi. Ne lăsăm în voia amintirilor comune şi ne spunem că ne iubim. Ne dăm cuvântul unul altuia (tu mi-l întinzi ca pe un buchet de flori în celofan, eu ţi-l bag în buzunar, ca pe o batistă călcată de mama). Iar pauza publicitară ne prezintă a noua fericire, în chip de aspiraţie divină pe care nicio forţă nu poate s-o întoarcă pe dos: „îi face fericiţi pe aceia care, de-alungul vremii, împlinesc poruncile sale, suferind prigoniri”.

                Stăm spate în spate şi tu mă întrebi dacă viaţa e chiar aşa: „Asta e nemurirea pe care am aşteptat-o? De ce ai chip de femeie?”. Îți spun trei ani „Nu mai avem cum!”, dar tu insişti „Dansează pe nisipul imaginaţiei!” în timp ce viaţa ţi se scurge din mânecile cămăşii. Îţi sufleci pantalonii şi te laşi pe vine, într-o groapă pe care o sapă furnicile. O mângâi cu mâna lungă a unei generaţii întregi de femei bipolare. Suntem atâta de nefericite, atât de fericite pentru tine! Te văd cum te afunzi în faţa mea, în propria minte te laşi destrămat de cele mai ridicole frici şi eu mă simt cumva curăţată. Nu mă mai simt rea, aş zice ca n-am avut nimic, niciodată. Gândul ăsta îi de o puritate cromatică ne+mai+întâlnită! Se dilată ca o idee hulpavă, lărgindu-şi membrana într-o direcţie uniformă, ne-mai-pomenită geometric. 

image

                 (Îmi zici că în groapă nu-mi eşti de niciun folos. Îţi dai şi tu seama cât de important e să trăim în lumină.)

                 Revelaţiile se îngălbenesc pe alocuri, dar pe măsură ce vorbeşti, viaţa ta devine roşie şi dragă. Te ridici în picioare şi-mi dai o palmă la fund. Îmi spui: „Vino-ncoace, creatură, pune-ţi gura pe fanteziile mele, dă-mi ce-mi dai tu de obicei”. Iar îngerii se scarpină-n cer şi gura mea se face dorinţă sferică, umplută cu spaţiu de iubit. Nu mai sunt nimic din ce nu trebuie. Ne iubim cum știm. Ne pândim ca jivinele lângă cavitatea binelui şi ne dăm drumu’ ca nişte forme solide pe jgheabul interior care nu se termină niciodată. Apoi ne urcăm pe biciclete și pornim spre Berlin. 

                Sfârşitul nu-i aici.          

Poemul pârlitură, faptul zăduf

m-am ars în noaptea asta

m-am ars pe antebraț, în pripa selenară,

în formă de elipsă

m-am ars așa, adânc, 

m-am ars așa de rău -

parcă m-a bătut Dumnezeu !

(cu obidă)

ce să zic și eu,

așa mă ard mereu

ca și cum ar trebui să-mi fac semnul dintâi

indicativul meu

să-mi delimitez capetele antebrațelor

acolo unde se întâlnește sângele cu adiaforia proprie,

cu partea nevăzută din lumea fizică,

cu momentul în care zic Bonjour

sau cu cel în care mă-ntind după legumele din piață, 

partea văzută doar de buzele care or s-o pupe bientôt 

de la unghie până la cot,

partea care o să se mire (cum s-a mirat acum trei ani, prima oară) 

că arsura e încă hot.

Vocea ieșită din gura jinduită are să întrebe ce s-a întâmplat – deși știe -

eu am să șovăi, am să mă gândesc că e doar un căcat!

am să spun

"o neatenție pe când frigeam o friptură"

și, fără să-mi măsor mișcările, 

am să-mi duc arsura fix la gură.

iar gura care mă va interoga are să mă sâcâie, are să mă submineze cu întrebările lumii

cu reproșurile lumii

cu circumstanțele abrutizante ale lumii, 

cu detaliile frapante ale lumii

doar până am să-i propun să-i dau de-ale gurii.

atunci am să fiu doar eu și-un cuțit (ce-i nedrept, nu prea bine ascuțit)

în bucătăria îngustă în care mă simt iscusită, vrednică și lăudată 

leit femeilor care au o bucătărie adevărată.

spuneam ca m-am ars,

pe partea dreaptă a tigăii,

mi-am atins gândurile de intenția necugetată 

care și-a dat drumul sfârâind – fără să știe

pe sfârșitul unui piept de curcă – decupat din carnea vie, 

zdrelind singurele urme din pielea văii nemuritoare,

singura care știe despre ce se vorbește aici, 

singura care a aflat ce mă așteaptă în zare.