I had lovely friends with me for a week. The kind that can share with you a comfortable silence. We wandered in Paris - on the hills and by the water. We made a short trip to the seaside where I got wet and happy. We found the sun in La Somme. It followed us home. When we got back in Paris, we had flowers on the balcony. Lovely friends left some days ago before the sunrise. I had to get back on track, but somehow I managed to spent these days taking my time, looking through diamonds. Like I always do. 

Prima oară a fost Mihai, prietenul unchiului Vorodin, pe care îl vedeam la bunica doar în  vacanța de iarnă. Aveam câțiva ani - vreo cinci –, iar mamaia Dina făcea cozonac o dată la două zile și mere coapte în rulă. Când venea Mihai, bunica își anina furca-n brâu, se lipea de sobă și torcea cu capul întors spre fereastră și cu baticul dat după o ureche, în direcția în care vorbeau băieții. Eu mă urcam pe umerii lui Mihai c-o bucată de cozonac în mână, el mă plimba o tură prin casă. Uneori necheza, alteori mă loveam cu capul de pragul ușii. Ca să mă împace, mă pupa o dată pe gură și îi cerea voie bunicii să mă ducă în Dealul Popii cu sania. Ieșeam toți afară, băieții o luau înainte, eu mă oboseam trăgând sania goală până la poartă. Ne întorceam acasă îmbujorați de frig și de drag. În vremea aia, erau zăpezi foarte mari și ne pupam pe gură cu toții: verișori, unchi, mătuși, bunici, nepoți și prietenii noștri. Dormeam câte cinci-șase într-un pat și mâncam din aceeași strachină. Era epoca noastră hippie și nimănui nu i se părea nepotrivit.

Câțiva ani mai târziu a fost Dănuț cel înăltuț, băiatul vecinilor din fundul grădinii, căruia i-am spus odată c-am venit la mamaia Dina cu elicopterul lu’ tata, deși tata n-avea nici măcar mașină și nu știa să conducă decât un tanc. Ne-am pupat în păpușoi - el cu picioarele în glod, eu suită pe un bostan -, unde nu ne vedea nimeni și unde nici nu trebuia să stai de veghe.

A treia oară a fost Marius, nepotul lu’ tanti Marița, care venea la Adâncata ca și mine, doar în vacanțe, dar care nu avea voie să iasă din ogradă decât când se odihnea bunică-sa. Era un băiat blond, cu ochii mari. Nu zicea aproape nimic, dar știa cum să deschidă gura. Odată, de Pomenirea Maicii Domnului, ne-am pupat într-un șanț până a venit noaptea. Era singura dată din an în care noi, copiii, aveam voie să aninăm la poartă bostani goliți de miez în care decupam ochi și guri și în care înfigeam lumânări aprinse. Aveam voie și să alergăm țipând, pe uliță, ca să alungăm strigoii. Numai mamaia Dina ieșise să strige-n drum după mine. 

La Focșani (unde stăteam cu ai mei) era Mihuț, cu care mă îngrămădeam câteodată într-un perete, la subsolul blocului. Ne jucam de-a v-ați ascunselea vreo 30 de copii, eu vorbeam într-una, iar el îmi spunea că dacă nu tac îmi astupă gura. Pe vremea aia abia începuse să mă mănânce limba. Aveam aproape 12 ani și întrebam sincer „Cu ce ?”. Mihuț avea două surori mai mari - Iarina și Lina. Stăteam în același bloc, la etajul doi, iar sâmbătă seara ne adunam mai mulți la ei în sufragerie. Ne uitam la Terminator 1 sau la desene animate. Mâncam floricele de porumb făcute în ceaunul de mămăligă. Iarina îmi împletea părul în codițe, Mihuț mă pișca de picioare ori mă trăgea de șosete. Până să se termine vara, până să se întâmple orice am visat și nu știam cum îi zice, Mihuț s-a mutat cu ai lui în sudul țării. Înainte să plece, ne-am întâlnit la susbsol. M-a întrebat dacă o să-mi fie dor de el și, până să răspund m-a pupat de-a oprit timpul în loc.

(Am rămas atunci c-o dorință necunoscută cu care nu știam ce să fac. Am început să mă uit la mine mai des, mai întâi pe semi-întuneric în geamul de la bucătărie care dădea într-o grădină, apoi în oglinda de la baie care dădea doar în perete. De fiecare dată am căzut pe gânduri, cu mâna sub buric. Habar n-aveam ce trebuie să fac, de ce, cu cine. Mi-am petrecut mai multe vineri în biblioteca județeană, citind cărți de psihologie din care nu înțelegeam decât cuvintele luate separat. În vacanța de vară, m-am mai dumirit. Trimisă iar la mamaia Dina, am găsit în biblioteca unchilor colecția completă Sandra Brown.)

În toamna următoare, începeam clasa a șasea și aveam deja colegi noi care veneau de nu știu unde. Pe unul îl chema Zoltan, iar celălalt avea acnee.

Read More

Starea mea de spirit călare pe remediul pentru nemulțumire își biciuiește umerii c-o frunză de dafin. Confuzia particulară se trezește țipând și-și face o cafea pe care o reduce la nesiguranță neagră, fără zahăr. În cameră, la masa de prânz, Pedro mănâncă ciorbă cu croissantes.

N-a venit primul anotimp. A venit o vreme pentru care nu avem încă un substantiv comun. Dar oportun, prin geamul casei, a intrat o rază de seninătate pe care Dumnezeu a scuipat-o între sânii norilor de ploaie. Cu gândul la soare, m-am suprins înfiptă în momentul psihologic perfect. Într-o doară.

(…)

De mult mă trezesc foarte greu, iar când reușesc, mă trezesc în hățiș de vis. Dau să ies, dar se flace mlaștină de reverii. Imaginile mentale se fac mocirlă și mi se preling din cap în gură. Mă înec cu ele, dar le înghit. Cu plăcere. Apoi, adorm până mă scol în panică, pe CALEA FERATĂ! Nu trece niciun tren, dar sincer, când mă știu acolo, mă sperii c-ar putea sau îmi doresc să treacă ceva definitiv cu roți din fier care să mă strivească. Trenul radical.

Până să-mi găsesc ochelarii, ochii miopi se încrucişează cu cele două găuri libere ale zilei pe care mi-o doresc. Ziua în care florile se deschid.

(Brândușele sunt confuze. Au atâta de puțină lumină că nu-și dau seama  dacă e zi sau dacă e moarte).

Până să mă ridic din pat, o spaimă lungă, de lână împletită cu obidă îmi dă la chibzuială. Mi s-a spus deseori să nu mai mănânc sandviciuri carteziene cu unt de îndoială. înainte de culcare. 

Între timp, Pedro își termină ciorba și iese pe balcon. Se întinde și își ridică brațele. De sub cămașă, iese un cap de bufniță păros, mare cât doi plămâni. Șoarecii din mine se ascund pe unde știu, mai ales prin bronhii. Doar unul rămâne pe dinafară, își freacă între coapse coada și repetă discursul îndrăgostitului de natură așa cum e ea. Pe mai multe voci subțiri.  

Sfârşitul nu-i aici. 

Pedro et moi sur champi, dans le jardin du Sacre Cœur, Paris (2010) 

buricul cu fața spre mine și-un buric de formă de tartă unsă cu caramel 

Când se întâmplă zile foarte bune, oamenii sunt aşa cum vrei tu să fie. Te convingi fără dificultate că te învârţi odată cu lumea, iar lumea îţi alege direcţia în care pupăturile sunt pe obraji şi înjurăturile dospesc în gură. Fără să știi și fără să te intereseze când și cum.

Se întâmplă ca tot ceea ce zici să fie ascultat, chiar şi porcăriile mucede pe care le rosteşti doar ca să exciţi orificii invizibile. Se întâmplă ca lumea să nu asculte ce zici, să asculte doar ce își zice ea prin gura ta. 

Se întâmplă să nu mai cauţi discuţii şi cercuri în care se citeşte din ochi care-i treaba. Adică, nu-i chiar rău să te preocupi doar de ce ai pe limbă şi să-ţi imaginezi că poţi să mânjeşti pereţii cu acest har.

(Ar trebui ca din imaginaţie să tâşnească lichide în realitate, peste tot, ar trebui s-avem pete pe haine care să indice ce ne mişcă şi pe unde.)

Dacă tot suntem aşa de murdari, de ce ne ferchezuim textilele peste pielea aşteptărilor generale?

(Din imaginaţie ar tâşni sinceritatea ca lichidul spermă pe care toată lumea vrea să-l atingă, deși

Read More

                                     (întrebătoare cu multiple răspunsuri)

Dragul meu Svetlaan,

Ce se dilată ca peștii în sucul mării infinite,

ca realitățile văzute prin prisma stupului de foame și căldură

în care furnicile sufletului meu fac miere împreună cu albinele

din barba ta

peste care doar secolele umanității să treacă la fel de ușor ca gândurile neaprofundate,

cum au trecut, spre exemplu, peste când am știut că tu ești totalitatea

oamenilor pe care-i vreau înăuntrul meu,

cu totul scindat ca un creier cu multiple sindromuri

peste creierul meu cu multiple sindromuri,

complex de simptome asociate

pe care vreau să le ling, să le număr de nouă ori, după care să le arunc în foc și să sar după ele dezbrăcată

ori să adorm cu ele în mișcarea realității perfect rotunde

ca să ajung în singurul vis pe care îl fac și îl cos cu meandrele mele cognitive

care nu înțeleg decât contact direct și demoni?

Focativ

la o gătitură

Frasnicul, zânduiala, vericirea
în glodătură

O mirătură,

se licornesc pe unde apucă

Zocăiala

furice

piturice

îmbătătură 

Hai că m-ai făcut furios! 

Zici că sfârșitul nu-i aici.